Micro 17, mergeam după macrou Plasa plină cu pește, saramură eu Peste drum de scafandri, un ecou, Glasul ce-a strigat din minereu: Cina! În așteptarea unui semn
N-am văzut pe nimeni să ducă dor de casă Cum duce frigul florile și frunzele ce cad Și n-am să văd, iubito, căci ochii nu mă lasă,
Ce frumoasă erai, Ca un crin arătai, Ca pe vin, mă sorbeai Din priviri. Aveai părul prelung, De un aspru nătâng, Frânt ușor atârnând, Înspre coapse. Cu
Un om avea în preajma lui un câine. Nu-l iubea de azi, nu-l avea de mâine, Nu-i dădea să guste numai pâine, Înfrupta și inimi! Ca un
Întrebător, pășind rătăcitor prin dorul poeziei, Privirea ta ce s-a aprins sub pleoapa mea, opresc, Când peste noi ploua mărunt cu strop ceresc, Ne-am întâlnit sub nori,
Din frică de moarte și de sfârșitul unei idei, Nu cea mai rea, însă una fără temei Ai luat decizii absent, n-ai fost atent, Lent, ai desenat
Azi am gustul unei dimineți ce m-a cuprins cu brațele ei calde și umede cât firul ierbii scurt, Mi-a turnat într-o ceașcă licoare sfântă ce-mi pune scripeți
There is a room in every house A room you sleep in, where you lie A room you cry, a room you eat in Cherry
am tăiat merele un pic prea mici acum ce fac, ce pun? e bine așa? învârt cum trebuie? dar acum? acum să tac, ce spun?
N-am văzut pe nimeni să ducă dor de casă Cum duce frigul florile și frunzele ce cad Și n-am să văd, iubito, căci ochii nu
© 2024 Poesii ⋅ All rights reserved ⋅ Privacy policy
© 2024 Poesii ⋅ All rights reserved ⋅ Privacy policy
