Ne fură codrii, mumă, să nu ne mai ascundem și s-aruncăm cu stânci în capete de lut, ne fură caprele și râsul, să nu mai râdem, nu mai avem trecut! Ne fură codrii, taică, să nu mai zămislim icoane și să rugăm străbunii să țină strâns de ramuri, ne fură tainele și strânsul, noi nu mai suntem neamuri!
Ne fură infinitul, coloanele și mesele tăcerii; ne fură aur, ne fură zestrea, unde-s străjerii, unde-s pistoalele? Iar vin minerii? Ne iau și ultimul tezaur, stejari și frasini, brazi, pini, molizi și nucii, cucii, grâul, pârâul și marea cu sarea… Cât zăcământ, câți ochi închiși, cât peste noi pământ!? Mai ține resemnarea?
Ne fură codrii, Doamne, vor câmp deschis și carne fragedă și sânge; să curgă seva, să umple golurile lumii iar noi să ardem, aievea, aiurea…
Acum ori niciodată, deșteaptă-te cărbune, aprinde-te tăciune! Să fim ai lor când noi suntem ai lumii? Piei, drace, să spunem adevărul, nu suntem ai minciunii!
