Din mugur în mugur, prin pielea de fag, trăiește pădurea și crește cu drag ferigi și licheni sub întins răsărit, așteaptă iubitele lacrimi în palmele sfinte, iubind nesfârșitul și celelalte cuvinte, nerostind cu ocară să nu mai iubim, să nu mai fie vară sub cerul înalt, să fiu eu tu, tu celălalt univers al credinței sub aripi în zbor ce scapă semințe și nasc prin ogor muguri de timp și timpuri de dor, cât să mai trăim și cât să mai mor? Pe lespezi de brazde miresmele tac, miresele ară cu pluguri de mac iar mirii sărută pământul, gândul e slab, puternic doar vântul cu glasuri de dascăl și suflet de dac, iartă-i că nu știu ce fac.