Ai o tăcere în colțul buzelor, care se arcuieşte în timpuri opuse şi mă supun cam toate ce le-am lăsat nespuse; dar liniştea asta nu-i decât liniştea unei vieți trăite cu ochii larg deschişi spre marea de gânduri şi voci; şi plini de culoare ne înlesnim tăcerea în curcubeie care-s indiferent de stare mai pline decât am fost vreodată goi, noi, nici măcar nu mai ştim cum să dăm înapoi fiindc-am mers doar înainte şi ne-am lăsat capetele pe genunchi şi voi, şi eu, şi tu-mi zâmbesti doar când îmi închid ochii iar când îi deschid îmi spui să mai aştept căci te doare călcâiul de la atâta mers cu zâmbetul pe buze, n-ai niciun interes să fii doar una dintre muze, cu titlul şters şi cu vopsea pe bluze, cu părul prins la spate sau liber într-un text de două rânduri; să-mi zici: îmi place cum îmi scrii cuvintele, dar aş vrea mai mult de-atât să-mi scrii un vers care să-nceapă cu tine, să mă iubească el când tu te vei fi şters; nu mă iubi, învață-mă din mers şi-apoi uită de mine! În fine…