N-am văzut pe nimeni să ducă dor de casă
Cum duce frigul florile și frunzele ce cad
Și n-am să văd, iubito, căci ochii nu mă lasă,
Pe unde mă împiedic, întins sub lemn de brad
Și, nu-i așa că pare vântul o minune nevăzută
Ce tot strigă, suflă aprig de nu poți să-naintezi
Care spulberă avutul și privirea, când căzută,
Ți-o ridică-n zarea mută, ca să crezi?
Sedus de-atâtea vremuri în care nu ai loc
Și dus ca o durere ce nu mai poartă nume
Te afli în treabă și joci pe unde poți același joc
Trecut prin foc și înscris în soroc la glume.
Și, unde pui că n-are timpul o opreliște, vreo cută
Care să cuprindă-n ea tot ce nu mai e de mult
O privire, o mirare și o dragoste pierdută
Ce-a putut cumva să-și vadă viitorul în trecut!
