Mi se întâmplă uneori să obosesc iar durerea asta de a fi obosit nu mai lasă loc niciunei plăceri.
Mă întreb: Oare cât dor încape într-o milă?
Dar în trei mii de mile, cât dor?
Câți oameni aşteaptă?
Câte mâini necuprinse?
Te văd pe vizor?
Câte buze îşi acceptă nemușcate pieirea?
Cât să rămânem de singuri?
Ce facem cu toată iubirea?
Întreb pentru nişte prieteni.
Mi-e dor de:
Niște culori pe care nu le mai văd
Mirosul de nămol de la pod
Locuri unde am fost doar o dată
Oameni pe care îi știu aproape deloc
Vila aia din spatele bulevardului în Băneasa
Cozonacii de la tanti Maria a lui Moisă
Gustul apei de baltă de-odată
Compotul de vișine coapte
Focul ce cuprindea o noapte
De dor azi vând vise cu gem de caise
Și ciorbe ce nu dau în foc
Mi-e dor de:
Mirosul de cafea măcinată
De pește din pescăriile cu faianță albă din hale
De savarina de peste drum de piață
Cu mama în zare
Ziua când am pierdut-o
Și crezând că-i ea am prins mâna altei femei
Fericirea regăsirii ei și măslinele verzi
Cu tata la magazinul de cuie și clești
Poveștile cu năzbâtii părintești
Prin eterne livezi
Mi-e dor să mă vezi
Mi-e dor de:
Cei ce nu mai sânt,
Ce-ar sta și ei acasă
Nu-n pământ.
Îmi amintesc cum se tăia stuful
Căruțele prea pline trase de cai viteji
Gata să-și dea duhul
Am învățat de ce limita nu e văzduhul
Vezi, doamne, că ești
O amintire
Și te trezești cum ar fi să fii
Nesfârșit
