Cel mai greu e să respingi iubirea. E un quelque chose. E ca atunci când descoperi aur dar te convingi unanim că-i doar fier vechi. De teamă. Măcar să fi fost de alamă. Aşa-i şi-n iubire. O găseşti – nu râde, că-i adevărat – şi-i spui: non, merci! Je ne regrette rien! Nu mai pic în veci în plasa asta cu ochiul mic! Niciodată! Jamais!
Însă nu scapă nimeni nescos din balamale şi-aruncat în fața unei case ce n-are nici ferestre, nici uşi. Şi ți-o doreşti cu toată inima aia nețărmuită, care vomită minciuni, de luni până luni, de-o culegi, de-o aduni…
Şi-o vrei cu toți rărunchii, cu mătuşile şi unchii, cu părinții, cu bunicii, cu prințesa şi piticii ăia. Cu tot sufletul de copil prost. Râzi naibii către soare, te dor şi te doare, câmpii şi ogorul îs între noi la un loc. Ne ascundem sub scoarța pământului tocmai de frica asta de-a iubi. De aia facem copii. Alergăm mai curând între unii şi alții, învățăm de la mame ce n-au ştiut alții. Fugim de iubire, ne-nălțăm peste mări şi oceane, căutând tot iubirea aia de care vrem să ne lepădăm. Şi nu-i uşor.