Încă se aud ropote de cai pe poteca udă,
Cară-n spate brazii retezați din fașă,
Nechează și mușcă liniștea zăludă,
Ard candele-n mâini, e lumină-n casă;
Vizitiii urlă mirosind a trudă,
Caii nu se lasă.
I-așteaptă măicuța să-i strângă la sân,
Să-i aprindă, vreascuri, poate mai rămân.
Încă suflă vântul răscolind mireasmă,
Drumul către casă pare tot mai lung,
Plâng pruncii de foame, mamele să-i nască,
Latră câinii, Doamne, lanțurile frâng;
Preoți iar se roagă, ard în suflet iască,
Sfinții nu-i ajung.
Așteaptă o rugă ce de mult nu vine,
Să ne mântuiască, să ne facă bine.
Încă ard cărbunii, bunica gătește,
Satele trăiesc în miros de grâne,
Pâinea e destulă, e pe masă pește,
Ochii veșnic tineri, mâinile bătrâne;
Mână-mi-le-ntruna-n file de poveste,
Timp să nu le-adune.
Eu aștept la gară, tot sub semnul fricii,
Că nu mai coboară nicăieri bunicii.
Încă-ntinde dorul turte pe copaie,
Mă adoarme seara leagăn de copil,
O zăresc pe mama dulce în odaie,
Cum aprinde noaptea lampa cu fitil;
Nămeții îmbracă bordeie de paie,
Flori fără pistil.
Mă așteapt-acasă o lumină,
Mă trezesc de parcă-i lună plină
Încă-mi mor speranțe, ducă să se ducă,
Nu-mi mai ține inima niciun legământ,
Mă poartă c-o barcă, parcă o nălucă,
Și mă duc departe de al meu pământ;
Salcâmi bat în floare, plopii se usucă
Și se dau în vânt.
Mi-i aștepte soarta viei preacurate,
Nobila și putreda eternitate.
Am tot trecut.
