Ce mult de mult ai dus din spate-n spate!
Te-ai smuls din lapte proaspăt muls de Ea,
Sa aibă vremile ce vin ce să socoate.
Oda spinării abia ce începea:
Cu trâmbițe, trecutul; noi doi cu ce strigăm,
Când agale ne iese în cale neiubitul “atunci”?!
Ce fructe dulci mi-ai adus? Să mâncăm,
Și cu mine între nopți să te culci!
Priviți câte dihănii nedrept îndestulate,
Duc mâna la gurile noastre pe naiba să ia!
Să-i fut, îmi spun, să aibă tot ce n-au avut și, poate,
Să-mi zică și despre dumneata.
Mă doare spatele când stau înduplecat,
Îmi amintește cum e să fiu bătrân,
De parcă-ar ști ceva ce eu nu știu. Păcat!
Mâine stau drept, căci drept nu e nebun.
Culcat pe-o aripă, unii ar fi zis frântă,
Visam la nemurire ca să nu mor de ea.
Eu zic să vină și să cânte cine cântă,
Așa ne mai distrăm și noi! Ha, ha!
Cu brațele ridicate, în semn de frunze uscate,
Te prefaci din pârâu, într-o cană cu ceai;
Ți se face şi rău, când pe spate le dai,
Ca și cum ‘poate, poate!’
Lumea-i cât un grăunte ciugulit de-o găină,
Ce stă cloșcă și se ouă aiurea prin univers.
Iată o pană și mai iată o lună de vers!
Pune de ceai, mai e o strofă străină!
Acum că urmează un abis nonșalant,
Te plimbi pe vers în strofe drezine;
Te transformi ușor într-un om elegant,
Ce așază trandafiri în latrine.
Să punem mesele cele mari să stea jos
Fesele cele tari, să aibă loc printre noi;
Ce naiba vă îngrămădiți atât? Ce folos?
Când mă trezesc, am eu loc și de voi.
Vor să-și schimbe fața, duc vorbe la spate
Cică nu se poate să trăim toți liberi
Cară cu desaga, flămânzi, nestemate
Se închid și molfăie de cum cade vineri.
Să-mi ia ei coroana dar numai să mi-o sugă!
Să strângă lacomi între fălci iubitul giuvaier!
Le-aș da și timpul meu să nu mai plângă;
Doar o secundă, vă rog, vă dau de ieri.
Am trăit multe vieți și-aș mai trăi câteva.
E mult de dus în spate și câte povești:
Citeam într-un ziar c-au inventat ăștia ceva,
Îți arată, pesemne, cât mai ai să trăiești.
Mor mândre de dor, de izvor, de la vie,
Se usucă florile când nu li se dau fete.
În zadar îți faci loc într-un colț de hârtie,
Dacă uiți, din bolț, să-i culegi margarete.
Du-te, bă, la oaste! Vrei să mori acasă?
Du-te, fă ceva! Ce-o să zică lumea?
Viața e destulă dacă vrei și-ți pasă!
Du-te și ne lasă, doar o zi e lunea!
Fie că te doare, fie că-ți priește,
Fie că-i rumoare tot ce-auzi acum
Vin’ și altădată de-ți reamintește
Ultimele ploi ce te-au prins pe drum.
Oda nu e gata dar spinarea-i bine.
Zi în peste toturi, să știe tot omul!
Când poeții pleacă, poezia vine
Se apleacă cerul de cuvinte stoluri.
