Lui Ioan Mărginean Unii seduc, alții se înalță Cu toamna, în parc se încalță Poeții când moare un poet, Pe cărări de frunze, prin epitet, Spre cuvânt! Îmi voi aminti orice rând, Tot [...]
Lui Ioan Mărginean
Unii seduc, alții se înalță
Cu toamna, în parc se încalță
Poeții când moare un poet,
Pe cărări de frunze, prin epitet,
Spre cuvânt!
Îmi voi aminti orice rând,
Tot ce-am aruncat spre pământ,
Odihnesc pe foaie cu vânt,
Își spuse poetul!
Regretul, că n-are să-i iasă a fost-ul,
Rostul unui vers galopând;
Când iarna, meleagul lui trece,
Recele foc înspre gând.
Își explicase, cumva, poezia,
Printr-un poet muribund.
Pe curând!
Mai ştii când te-am legat de una și de alta, De parcă existai Într-o cameră verde undeva în Paris? Coborai în fiecare zi și-ți luai un corn de la colț, Îmi citeai mai apoi în palmă
Cu un gând la inelare, Toți cu poftă de mâncare, Cu iubire și sudoare, Toți pe-acest Pământ; Ne ferim de oarecare, Ne iubim pe la cotoare Toți cu foaie de plecare, La primul cuvânt; Și ne
Plăcerea-i un unt gustos întins pe o pâine caldă, Sărată îndeajuns de mult și de puțin deodată Și strânsă între buze moi de-o femeie gustoasă, La brațul unui bărbat frumos, Într-o zi și ea la fel
O ridic de brâu în vie Ce frumoasă rapsodie Nu se duce ca să vie Ca să fie casă mie Păr cu iz de iasomie Buze care vor să scrie Poezie-n flori de ie O poftesc
Nu-i singurătatea cea ce ne omoară, Ci statornicia dorului într-o doară. Trenul ăsta nu oprește în gară, N-ai bilet și eternitatea te-nsoară. Coboară!
13.12.2006 Pălesc florile rigide de atâta oftat, Se înnegresc ochii căprui de durere, Mă închid construind în mine palat Și trăiesc în păcat vinovat de putere. Dar zile mai sunt, scurte și albe. Nopțile-s vii –
© 2024 Poesii ⋅ All rights reserved ⋅ Privacy policy
© 2024 Poesii ⋅ All rights reserved ⋅ Privacy policy
